Vorbim de oglindă atunci când avem o interacţiune capabilă să producă o dinamică mentală prin care individul reuşeşte să afle aspecte despre sine din imaginile relative construite de ceilalţi asupra lui.
Dacă în cazul dublului, individul îşi îmbogăţeşte reprezentarea despre sine prin orientarea atenţiei asupra lumii sale interne, în cel al oglinzii individul priveşte în afara sa, pentru a constata cum este perceput de ceilalţi. Aceste două surse de cunoaştere converg într-un mod determinant spre construirea imaginii de sine.
În timp ce funcţia de dublu acţionează din momentul naşterii, cea de oglindă apare ulterior, odată cu maturizarea structurilor cognitive, necesare în formarea experienţei asupra lumii interne şi a celei externe. Funcţia de oglindă devine operaţională odată cu intrarea copilului în cel de-al doilea univers.
Funcţia de oglindă se activează şi în cadrul unui grup, unde comportamentul fiecăruia exprimă şi percepţia pe care aceştia o au asupra celorlalţi. În cadrul unei sesiuni de psihodramă, timpul reprezintă faza cea mai oportună pentru a pune în joc acest tip de funcţie.